Ca şi hernia, eventraţia presupune exteriorizarea sub piele a unui organ intraabdominal, la nivelul unui punct slab al peretelui. Spre deosebire însă de herniile obişnuite, acest punct slab nu există de la naştere, ci a fost dobândit ulterior. Orice traumatism soldat cu ruptura ori tăierea muşchilor (lovituri, intervenţii chirurgicale efectuate la acest nivel etc) lasă cicatrici în structura de rezistenţă a peretelui abdominal. Dacă presiunea din abdomen creşte brusc, repetat sau peste măsură, peretele se rupe la locul cicatricii, unde trăinicia lui este minimă. Indiferent că eventraţia apare după un traumatism puternic (eventraţie posttraumatică) sau după o intervenţie chirurgicală (eventraţie postoperatorie), prin defectul respectiv ies peritoneul şi unul sau mai multe organe intraabdominale. Din acest punct de vedere, eventraţiile sunt perfect asimilabile herniilor. Se şi numesc „hernii postincizionale”, pentru că în marea majoritate a cazurilor apar după intervenţii chirurgicale.

Organul care herniază cel mai frecvent este marele epiploon, prapurul, de unde şi denumirea populară – incorectă, dar extrem de răspândită încă la noi – de „ruptură de prapur”. Eventraţia postoperatorie apare de regulă după intervenţii ample, cu incizii largi, infecţii sau alte complicaţii ale plăgii postoperatorii, mai ales când peretele se închide în tensiune. Sunt predispuşi pacienţii care iau medicamente care influenţează cicatrizarea (corticosteroizi – Prednison, Dexametazonă), diabeticii, pacienţii prost nutriţi, cei imunodeprimaţi, pacienţii care fac eforturi bruşte (inclusiv accese rebele de tuse) sau care se îngraşă foarte mult după operaţie, cei care au vascularizaţie locală proastă, pacienţii cu cancer sau cei la care, din diferite motive, oxigenarea sângelui nu se face bine (boli pulmonare sau cardiace cronice, severe).

Eventraţia apare ca o umflătură sub piele, mai evidentă cu pacientul în picioare sau când acesta tuşeşte. Tegumentele de deasupra prezintă cicatrici de la operaţia anterioară. Mai rar şi în special la obezi, sacul de eventraţie îşi face loc prin grăsimea subcutanată până la oarecare distanţă de cicatricea iniţială. Nu de puţine ori eventraţia este formată din mai mulţi saci de dimensiuni variabile. Eventraţia mică este mai dureroasă, organul herniat trebuind să se strecoare printr-un orificiu mai îngust. Din cauza asta, se complică frecvent cu ocluzii sau strangulări. În schimb, este relativ uşor de reparat. Eventraţiile gigante dau arareori dureri, dar pun probleme serioase atunci când se intervine chirurgical. În cazurile neglijate, aproape toate organele din abdomen ies sub piele – vorbim de o eventraţie cu „pierderea dreptului la domiciliu”.

Principiile de tratament sunt aceleaşi ca la orice hernie: organul ieşit sub piele trebuie repus la locul său şi defectul peretelui reparat. Dacă în hernii se mai acceptă şi repararea „cu materialul clientului”, pentru eventraţii montarea unei plase este obligatorie. De obicei, se încearcă închiderea defectului folosind ţesuturile pacientului, plasa având doar rol de întărire. Procedeul nu se poate aplica întotdeauna în eventraţiile gigante, plasa înlocuind o parte din perete. Ea capătă aşadar rol de substituţie. Abordul clasic, prin tăierea tegumentului pe vechea cicatrice, este cel mai folosit în cazul eventraţiilor. Plasa se poate însă monta şi laparoscopic, fiecare procedeu având avantajele şi dezavantajele lui. Pentru că în abdomenul pacientului s-a intervenit deja, chirurgul se aşteaptă să găsească în interior multe aderenţe, adică intestinele să fie lipite între ele, ceea ce face ca repararea unei eventraţii să fie mai dificilă ca a unei hernii. O eventraţie subombilicală, altfel spus situată mai jos de buric, se poate opera şi cu anestezie rahidiană.

Totuşi, singura care asigură confortul deplin este anestezia generală, completată sau nu cu anestezie epidurală. Anestezia generală devine obligatorie în eventraţiile supraombilicale, în defectele mari, când trebuie intervenit şi în restul abdomenului (pentru aderenţe, de exemplu) sau în tehnica laparoscopică. Pacienţii pot avea după operaţie unul sau mai multe tuburi de dren, care de regulă de scot după câteva zile. În funcţie de mărimea defectului şi de procedeul aplicat, poate fi necesară purtarea unui brâu elastic special, timp de 2 – 3 luni după operaţie. Brâul nu este necesar după repararea laparoscopică a eventraţiei. Deşi până şi complicaţiile sunt asemănătoare, gravitatea lor potenţială este incomparabil mai mare la eventraţie decât la hernia obişnuită. În lipsa tratamentului chirurgical (singurul eficient), eventraţia poate genera complicaţii grave. Este, de altfel, unul dintre cele mai bune exemple de boală care trebuie tratată fără amânări inutile. Se consideră, totuşi, că trebuie să treacă măcar 6 luni de la prima operaţie, intervalul ideal fiind de 9 luni – 1 an.

Citeste si: Plasa pentru hernie – informatii generale